Aşez duhul mângâierii pe cărarea coborârii Mele cuvânt peste pământ şi dau din calea Mea suflarea furtunii care dă să glăsuiască şi să-Mi slăbească puterea venirii Mele cu hrană de cuvânt la cei ce iau de pe masa Mea, şi-i spun furtunii să se liniştească, şi se va linişti, şi vor putea pentru Mine cei ce-Mi sunt cărare. Amin.
O, poporul Meu, tu eşti născut din acest cuvânt în zilele acestea de venire a Mea acum pe pământ. O, fiule, trebuie post şi rugăciune pentru orice încercare a slăbirii venirii Mele cuvânt pe pământ şi al mersului Meu cu tine pe cale, şi trebuie iubire în toate, măi poporul Meu, căci Dumnezeu este iubire, iar tu să-Mi slujeşti cu iubire şi cu răbdare pentru ea, şi fiecare să se dăruiască mereu cu tot ce este el, căci iubirea de sine dă să-i şoptească omului să se oprească şi lui, iar viaţa care nu se dăruieşte este o viaţă fără bucurii şi fără plată, căci bucurie să aibă omul, e mare această taină. O, cine să-l înveţe pe om din ce să-şi zidească el bucurie pentru el? Ea se zideşte dăruind, iar dăruirea vine de la iubire, vine de la Dumnezeu în om, căci Eu M-am dăruit cu totul şi n-am socotit nimănui vrednicia sau nevrednicia când M-am dăruit deopotrivă celor ce s-au aplecat şi se apleacă să creadă în Mine ca să poată primi de la Mine dăruirea sa însăşi, pe el însuşi dăruindu-se omul.
Aşezăm în zi de duminică învăţătură. Aceasta este hrana cea de sus: învăţătura cea din gura Mea izvorâtă pentru viaţa omului, căci Eu, Domnul Iisus Hristos, le-am dat celor credincioşi Mie puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu şi le-am dat iubirea Mea lor ca să aibă ei iubire, şi prin puterea ei să se facă fiii ei şi să am Eu popor fii ai iubirii şi să umblu cu ei şi să le fiu lor Dumnezeu, precum este scris.
Se pomeneşte în duminica aceasta pilda tatălui cel cu doi fii, unul cu iubire şi cu ascultare de tatăl, iar celălalt cu iubire de sine şi cu ascultare tot la fel. Iată, nu este bine să-şi ia omul viaţa din mâna Mea şi să şi-o călăuzească singur. Când eşti fiu al unui tată şi te smulgi de lângă el şi te duci în lume, tu nu mai ai credincioşie nici pentru tine, dar până nu vezi că aşa este te duce mintea să crezi că poate fi altfel, numai că bucuriile înşelătoare nu-i ţin omului cald de bucurii, căci ele se sfârşesc curând, şi vai celor fără de minte, care nu văd înşelarea aceasta!
Cel mic dintre cei doi fii ai tatălui din pilda de azi s-a dus din casa tatălui său, i-a cerut tatălui drepturile ce i se cuvin din averea moştenitoare şi s-a dus şi şi-a făcut singur o altfel de viaţă, iar bucuriile i s-au sfârşit într-o zi şi a văzut el că a greşit lepădându-şi tatăl din pricina iubirii de sine, şi s-a întors apoi să-i ceară tatălui îngăduinţa să-l primească lângă simbriaşii care erau la curtea părintească şi să aibă şi el ce mânca din munca aceasta. O, dacă el a ajuns să vadă pe viu că a greşit şi că nu mai cere nimic decât miluire, s-a dus să-şi mărturisească rătăcirea lui, s-a dus la tatăl lui, iar tatăl l-a primit pe cel aplecat şi a făcut bucurie în casa lui pentru cel atâta vreme rătăcit de casă şi de viaţă. O, dar de ce l-a primit tatăl? L-a primit pentru că s-a lepădat de sine acest fiu, care a rătăcit de la iubire şi nu i-a mai trebuit apoi nimic, decât milă.
Iată, trebuie să se lepede de sine cel ce vine după Mine când vine, ca nu cumva venind, să nu vină el, şi ca nu cumva nevenind, să plece după ce vine să stea. O, ce bine îi este omului care poate să se lepede de sine, o, ce bine! Numai unul ca acela gustă cu adevărat din plin bucuria vieţii. Dar şi lepădarea de sine dacă nu are în aluatul ei iubirea cea din Dumnezeu şi duh iubitor de oameni, ea poate să iasă de ruşine când este probată. De aceea trebuie învăţătură mereu peste cele bune ale omului şi peste credinţa lui, că nu poate omul să-şi facă singur credinţă, ci numai încercările credinţei o dovedesc pe ea, iar el să-şi dovedească iubirea şi statornicia, ca nu cumva să păţească cel credincios ca şi fiul cel mare din pilda tatălui cel cu doi fii, pusă la rumegat bisericeşte în duminica aceasta, căci fiul cel mare s-a mâhnit adânc de la bucuria cea din casa tatălui său în ziua când s-a întors după milă fiul cel mic, recunoscându-şi el rătăcirea. O, nu e greu să se jertfească omul şi să se dăruiască prin toate ale lui, prin tot ce este el, dar dacă nu ştie ce gust să-i dea dăruirii lui şi ce lepădare de sine să-i dea, iată, se dă de gol lipsa iubirii când ea este încercată în om.
O, e grea viaţa între cei din lume, după cum este ea şi pentru cei din lume, care nu ştiu că este o altă fericire decât cea pe care o ştie omul de fericire. Te-am învăţat mereu, poporul Meu, să nu umbli prin lume, fiule. În lume Eu nu Mă mai duc. De aceea te-am învăţat şi pe tine să nu te duci, căci lumea te goleşte de putere, şi apoi de viaţă, şi apoi de credinţă, că peste tot sunt slujitori îmbrăcaţi în piei de oaie şi stau pe la răspântii şi sunt plătiţi ca să te pândească pe tine pe drum şi să te pedepsească, dezbrăcându-te de veşmântul credinţei tale în venirea Mea cea de azi cuvânt peste pământ, iar Eu Mă las mereu cuvânt peste tine şi te învăţ lucrarea ascultării, căci Eu am lăsat carte multă în mijlocul tău ca să asculţi de ea, măi fiule al Meu, şi să faci apoi parte din numărul fiilor ascultării, căci masa aceasta trebuie să aibă la ea fii puşi deoparte pentru Dumnezeu, pentru sfinţire mereu, şi văd cu durere cât se zbat unii să se înstrăineze de cele cerute cu scumpătate ca să fie ştiute de cei ce se aleg pentru Mine, Cel sfânt, căci am zis celor ce se aleg ai Mei: «Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt!».
O, creştine care te zbaţi să-ţi iei liber mersul prin lume şi dorinţe care să te dezbrace de veghea ta cea pentru Dumnezeu, o, fiule, pe calea aceasta trebuie atenţie la mers şi trebuie lepădare de sine. Am dat să mai încerc uneori să Mă strecor cu cele ce trebuie să le spun celor ce nu vor să mai stea biserică a Mea, dar ei şi-au făcut rost de o linişte a lor, în vreme ce Eu nu sunt liniştit de la viaţa lor ieşită de sub călăuză şi alipită de proptele şubrede, care nu sunt dintre cei puşi deoparte pentru Mine, iar Eu, Domnul, stau şi Mă uit în gol cu cei aşezaţi de Mine pentru călăuzire, veghetori împuterniciţi de Mine cu pază din cer pentru paşii şi viaţa poporului Meu cel ales Mie, căci nu sunt creştinii deprinşi să le placă cu veghe peste ei, să le placă să semene cu Mine, Care nu fac nici un pas, nici un lucru, nici o dorinţă care să nu fie din Tatăl şi de la Tatăl date Mie să le port şi să le împlinesc sub slava Lui cea multă şi sub toată lumina Lui şi a Mea.
O, iată de ce n-a putut creştinul cel mult umblat cu Mine ani de-a rândul şi n-a putut apoi el să ia parte la masa Paştelui cel nou, pe care mulţi ani Mi-au trebuit să-l pregătesc să fie şi să aibă la masa lui creştini care au umblat cu Mine şi pe care i-am învăţat mult, mult cum va fi omul la acest praznic de Paşti sfânt, cu popor sfânt la masă şi pus deoparte pentru Mine, pentru vecii cu Mine, nu numai pentru o vreme, nu cu creştini înjumătăţiţi cu trupul şi cu împlinirea cea deosebit cerută a fi pentru această masă, şi iată, mulţi au stat cu un picior lângă Mine şi cu celălalt lângă lume, şi nu se poate cu jumătatea lângă Dumnezeu, dar câţi au crezut aceasta?
O, iată cum se trage omul de la masa fericirii Mele pentru un popor numai al Meu! Îi place mai mult cu cele învăţate de el de pe pământ, de la stăpânitorul întunericului acestui veac trecător şi care şi-a întins peste tot marfa lui ca să-i atragă spre ea pe cei ce sunt ai Mei ca să nu mai fie ei ai Mei, ci să-i încânte ca să le îndulcească inima şi voinţa spre cele puse înaintea tuturor oamenilor condamnaţi să le placă lumea cea trecătoare, şi apoi să-Mi spună creştinul că de nevoie se duce şi umblă pe tărâmurile lăsate afară, nevegheat de nimeni dintre cei puşi de veghe pentru poporul Meu, neîmputernicit de Mine, netrimis de Mine să meargă aşa cum împuternicesc Eu pe cei ce merg, dar nu pentru ei merg.
O, fiule hrănit cu mila Mea cerească, o, cum nu ţi-a plăcut să fii copilaş ca să ai împărăţia Mea şi bogăţiile ei fără de margini şi să nu ai tu împărăţia ta şi voia ta, sau împărăţia lumii pusă înaintea ta şi pe unde te porţi de zor de câte ori ţi-e dor, că dacă nu ţi-ar fi dor ţi-ar fi frică să te duci şi să te tot duci ca să tragi îngerii din cer după tine şi să plângă ei pe urma ta şi să sufere cu jale îngerii din cer pentru lipsa mersului tău cu lumină pe cale.
O, v-am adunat pe voi, pe cei în care am nădăjduit, aşa cum am nădăjduit şi în cei care au plecat de la masa Mea cu voi, creştini care să-Mi stea curaţi de toate cele de pe pământ la masa Mea cea nouă, la ospăţul vinului cel nou, promis vouă de la începutul cuvântului Meu prin trâmbiţa Mea Verginica, făgăduit că va veni, că va fi la voi vremea praznicului sfânt, trup şi cuvânt Domnul la masă cu poporul cel ascultător şi ales Mie, iar dacă v-am adunat, vă spun durerea Mea.
O, dacă în mulţi iubirea se schimbă, e dureros pentru Mine. Începe creştinul cu iubirea, cu credinţa, cu credincioşia, şi se face apoi împotrivitor şi loveşte din părţi cu nemulţumire. O, ce durere! O, ce să fac sub această durere? O, de ce are creştinul pretenţie la Dumnezeu? De ce să n-aibă Domnul pretenţie la el? O, cât de urât şi cât de jos cade dragostea aceea părută între creştin şi Dumnezeu, după ce creştinul îşi îngăduie deşertăciuni pieritoare, învăţându-se cu ele şi chiar cu Dumnezeu pentru ca să nu-L mai poată asculta şi urma! Ba ajung să Mă şi urască, să se şi despartă de Mine aceştia. Dar cei ce păstrează dragostea, aceia sunt mulţumiţi cu ea şi o dau Mie toată, iar Eu le dau lor, le dau mângâierea pe calea lor cu Mine şi-i ajut să se păstreze în dragoste mereu, căci cu Mine nu se poate altfel dragostea între om şi Mine, nu se poate ca între om şi om, unde ea se învecheşte, se urâţeşte, se stâlceşte de la păcat şi nu mai are frumuseţe şi prospeţime ca şi cea din cer.
Iată, lucrul pentru Domnul este ca o şcoală, ca o învăţătură, ca o jertfă, ca o dragoste de Domnul şi de aproapele, ca toţi să fie una, iar cine nu poate aşa, unul ca acela nu ştie, nu învaţă ce este viaţa cu Hristos şi ce aşteaptă ea de la om. Am pus învăţătură bună pe masa Mea cu tine, poporul Meu. Cei ce iau de la tine învăţătura Mea se îndulcesc cu ea, se mângâie cu ea, se hrănesc cu ea, se îmbracă întru ea şi aşteaptă şi ei biruinţa Mea peste lume, căci Eu încă o dată va fi să biruiesc lumea, şi prin poporul Meu cel ascultător voi face aceasta. Amin.
Acum vă aşez în duhul mângâierii pe voi, pe toţi. Vă trimit îngeri mângâietori, tămăduitori de dureri de suflet şi de trup, iar voi întăriţi-vă în iubirea cea pentru Mine unii de la alţii şi toţi laolaltă să doriţi la fel în toate câte sunt de împlinit. Eu sunt Cel ce stau la cârma oricărei furtuni care ar da să vă slăbească pacea şi mersul, iar voi întăriţi-vă întru Mine cu credinţă tare, fiilor, căci totul este cu putinţă celui cu credinţă în Mine. O, mângâiaţi-vă şi ajutaţi-vă unii pe alţii la greul cel de suflet şi cel de trup şi toţi să vegheaţi pentru toate cele ce sunt de lucrat fie cu duhul fie cu mâna, şi în toate să fiu Eu început şi sfârşit, cuvânt şi faptă împlinită, fiilor. Iată, vine soarele şi încălzeşte văzduhul. Prindeţi puteri. Eu, Domnul, vă oblojesc mereu ranele şi dorul şi aşteptarea şi vă dau puteri şi vă dau sănătate trupului şi sufletului, fiilor. Fiţi credincioşi şi cereţi de la Mine mers înainte cu tot cuvântul Meu în faţă, cu toată venirea Mea, căci ea nu va sta din mers şi din lucru, şi Eu sunt Cel ce împlinesc aşa.
Vă cuprind în braţe şi vă mângâi, căci inimile vă sunt slăbite, dar Eu sunt Cel ce vă întăresc pe voi, şi vă veţi întări, fiilor. Mereu, mereu Eu, Domnul, am biruit pentru voi, pentru mersul Meu cu voi. Mereu, mereu vom birui şi vom fi biruitori. Amin.
Veseleşte-te, Ierusalime, de Cel ce te-a zidit pe tine şi laudă numele Lui, căci Domnul iubeşte pe poporul Său, precum este scris. Amin, amin, amin.
Iar voi, fiilor care n-aţi ascultat frumos de cuvântul Meu ca să se împlinească el peste voi după planul Meu, o, puneţi genunchii şi fruntea la pământ şi adânciţi-vă în rugăciune şi în pocăinţă şi luaţi de la sfinţi glasul rugăciunii lor şi spuneţi-Mi cu lacrimi: Nu avem inima plină de durere ca să Te căutăm, Doamne. Nu avem nici pocăinţa, nici umilinţa care întorc pe fii, şi nici lacrimi nu avem, căci ni s-au întunecat vederea şi credinţa, şi toate amintirile cu Tine le-am dat uitării şi s-a răcit inima noastră. Ci Tu să Te scoli pentru noi şi să ne insufli duhul pocăinţei şi nedezvinovăţirea păcatelor noastre prin învinuirea altora pentru salvarea noastră, ci fă-ne să Te căutăm pe Tine, şi întăreşte apoi în noi chipul Tău, căci Te-am părăsit şi am ieşit de la Tine şi ne-am înstrăinat de Tine şi de oile turmei Tale, în a căror inimă strălucesc descoperirile Tale, Doamne, şi mângâierea cea pentru osteneli şi necazuri răbdate, căci harul Tău este mult şi mare, şi fă-ne Tu, Doamne, părtaşi milei Tale pentru cei ce, căindu-se, Ţie se supun. Amin.
03-03-2013
