Cuvântul lui Dumnezeu la sărbătoarea tăierii capului sfântului Ioan Botezătorul



E Domnul cuvânt peste pământ. Sună trâmbiţa şi Se adună Domnul cu sfinţii Săi la masă de cuvânt pe pământ, pe pământul român. Amin.

Sunt Domnul Iisus Hristos. Eu Însumi Îmi anunţ cuvântul când Mă vestesc să intru în carte şi să mărturisesc. Sunt Cel purtat de heruvimi, sunt în nor, aşa cum am fost cuprins în nor în ziua când M-am aşezat de-a dreapta Tatălui după învierea Mea şi Mi-am lăsat ucenicii să aştepte pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Care va vesti lor toate câte vor veni de la Dumnezeu la ei spre ştire şi spre lucrare, aşa cum le-am făgăduit pe vremea cât am stat cu ei în apostolie şi le-am spus lor mai dinainte toate, ca să le ajut credinţa atunci când vor vedea ei împlinirea cuvântului Meu vestit peste ei de însăşi gura Mea.

O, tot aşa lucrez şi azi în grăire şi împlinesc apoi, şi vă hrănesc vouă duhul credinţei sfinte, o, fii ai poporului cuvântului Meu cel de azi peste pământ, şi pe care vouă vi-l dau ca să-l răspândiţi spre ştire peste tot, fiilor, căci trebuie să fie cunoscută lucrarea Mea cu voi, grăirea Mea cu voi.

Ne aşezăm cu voi la masă, Eu şi sfinţii Mei, că ei au sobor şi serbare mare pentru slăvirea lui Ioan, naşul Meu de botez, pentru ziua când el s-a adăugat cetelor cereşti cu lucrarea sa, pe care a mutat-o atunci de pe pământ la cer, la lucrul sfinţilor Mei, care trăiesc în nevăzutele lui Dumnezeu, în cele veşnice, măi fiilor. Ioan Botezătorul a fost ucis de lucrarea fărădelegii celor fără de lege pe pământ, dar el are lucrare de întoarcere a omului de la păcat la Dumnezeu, de la întuneric la lumină, de pe pământ la cer. Când a ieşit el între oameni i-au primit mulţi lucrarea sa de pregătire a omului pentru împărăţia cerurilor cu oamenii pe pământ. Lucrarea lui era să pună în oameni pocăinţă pentru faptele lor rele, potrivnice lui Dumnezeu în om şi din om, şi ajungeau mulţi la păreri de rău pentru toate relele lor, de la care aveau apăsată conştiinţa, şi se dădeau ei spălării şi curăţirii şi credinţei apoi, căci el vestea că în urma lui vine Împăratul cerului între oameni şi are cu El lopata şi-Şi curăţă aria ca să despartă grâul de pleavă şi de neghină şi să-Şi dea de-a dreapta rodul, iar la stânga paiele şi sămânţa cea străină de semănătura Sa.

E sărbătoare sfântă în cer şi pe pământ, dar este dată de la locul ei datina cea din sfinţi lăsată. O, cum să vină la nunta Mea, la masa Mea, cum să vină cei ce au stricat datinile sfinte? Mai ştiu ei când e în cer sărbătoarea, fiecare sărbătoare? Se adevereşte că nu vin la nuntă cei chemaţi, căci fac ei altceva, fac ale lor, nu ale lui Dumnezeu când Eu, Domnul, aştern masă cu sfinţii Mei pe pământ şi grăim pământului, Eu şi sfinţii Mei, că este scris să vin cu sfinţii şi să grăim unii cu alţii aşa cum şi în cer grăim.

Dau de veste poporului cuvântului Meu să-Mi ceară în genunchi fiecare fiu întărirea credinţei lui în lucrarea venirii Mele cuvânt peste pământ şi să-Mi spună cu duhul pătruns: ajută-mi, Doamne, să nu-mi pierd credinţa în cuvântul Tău cel de ieri şi cel de azi, ca să nu cad sub osânda necredincioşilor din pricina păcatelor mele, a neascultării mele de Tine, căci vai celor osândiţi la necredinţă şi la plata celor necredincioşi, că aceia nu mai au parte de masa Ta când Tu chemi la masă. O, din pricina împietririi inimii nu cred cei ce nu cred şi cei ce nu mai cred, dar eu Te rog, păzeşte-mi inima în umilinţă şi ajută-mi prin aceasta să mă păstrez în duhul pocăinţei, în botezul naşterii de sus, care îl ţine în Tine pe cel credincios, Doamne. Amin.

O, poporul Meu de azi, e zi de grăire cu tine pentru creşterea ta, pentru statornicia credinţei tale, pentru învăţătură de viaţă şi pentru împărţirea cuvântului Meu cu tine, ca să înţeleagă oamenii că nu e tot una viaţa omului cu viaţa Mea în om. Când omul stă cu Mine şi în Mine cu lucrarea sa, când Eu stau cu el în lucrarea Mea şi-i dau lui o folosinţă pentru Mine şi pentru mersul Meu printre oameni, atunci el trăieşte pentru Mine, iar Eu pentru el, făcând el voia Mea, dar când el stă în lături, chiar şi când dă să nu calce poruncile Mele în trupul său, atunci el nu trăieşte pentru Domnul, o, nu, ci îşi trăieşte viaţa sa. Acela nu mai are parte la masa nunţii Mele, la care sunt toţi chemaţi ca să fie apoi aleşi şi apoi credincioşi Mie pentru lucrările Mele multe, şi iată, mulţi chemaţi, puţini aleşi pentru Mine, căci omul se alege tot pe sine când el dă să aleagă, bietul de el, iar Eu la masa Mea rămân cu cei care rămân cu Mine la lucrul Meu, iar cei chemaţi care rămân cu viaţa lor, aceia nu vin, căci îşi caută ale lor, nu ale lui Dumnezeu, precum este scris.

O, ce puţini, ce puţini se despart de cele ale lor ca să se dea Mie şi lucrului Meu şi ca să rămână ei pentru Mine apoi, ce puţini! E masa Mea bogată foarte, dar cei chemaţi au ale lor de făcut, au viaţa lor şi şi-o trăiesc cum vor, n-au vreme pentru lucrul Meu cu omul. Mult am Eu de lucrat pe pământ, şi ce puţini vin să-Mi stea în ajutor, ce puţini! Nu ştie omul ce greu răspuns are de dat lui Dumnezeu când va fi întrebat de lucrul său, de ceea ce a făcut el pe pământ şi ce a lucrat în vremea lui.

O, numai pentru sine trăieşte omul pe pământ! El caută să-şi întreţină viaţa trupului său şi nu este omul de folos lui Dumnezeu cu viaţa sa, cu lucrarea sa. Cum, omule, cum de nu-ţi pui întrebarea pentru viaţa ta, pentru ce faci cu ea dacă o ai şi ce-ai să câştigi sau ce-ai să pierzi după aceea?

Ioan Botezătorul e slăvit între sfinţi în ziua lui de sobor, căci el şi-a trăit viaţa numai pentru Domnul pe pământ şi a fost lucrătorul Meu, mărturisitorul Meu, ucenicul Meu, căci Tatăl Meu S-a folosit de el pentru lucrările lui Dumnezeu pe pământ. El nu şi-a avut grijă de viaţa sa, o, nu! Domnul a avut grijă de ea, iar el a avut grijă de viaţa Domnului în el şi în afara lui şi înaintea oamenilor care aveau să înveţe de la el viaţa, şi acest fel de oameni sunt cei ce stau cu Domnul la masă şi cu sfinţii Săi, cu cei în care a trăit Domnul cu lucrările Sale pe pământ între oameni.

O, ucenicule mare, cine mai ştie să-I dea lui Dumnezeu preţ între oameni? Unde mai găseşte Domnul om pe care să-l pună la lucrul Lui cel mult, om care să nu trăiască pentru sine şi atât, om care să-I dea lui Dumnezeu preţ în el şi rod? Orice uzină făcută de om rodeşte pentru cel ce a făcut-o şi ascultă ea de cel ce i-a dat fiinţă pe pământ şi îi aduce folos. Iată, omul a rămas jos, jos de tot, nu mai este cu nimic bun pentru Domnul, pentru Cel ce a zidit omul. S-a împietrit inima omului, s-a împietrit de tot, şi nu-şi mai simte omul împietrirea, nu mai simte cu inima primejdia despărţirii şi a depărtării lui de Dumnezeu. El simte numai să aibă grijă de el, de cele ce-i trebuiesc lui de hrană, de îmbrăcăminte, de avere, de stare. De Domnul nu mai are omul grijă, nu mai trăieşte omul pentru Domnul pe pământ. O, şi câtă nevoie are Domnul de om!

Cui să-i spunem Noi tristeţea, multa Noastră tristeţe de la depărtarea de Dumnezeu a omului? O, ucenicule mare, cine se mai gândeşte la tine? Cine se mai uită la tine şi la viaţa ta şi la folosul pe care l-a adus Domnului viaţa ta, naşterea ta între oameni? Vai celor ce n-au mărturisire pentru Mine, pentru Făcătorul omului! Ce va fi cu aceia? O, ce va fi cu atâţia oameni care au trăit cu inima împietrită de n-au avut habar de folosul lui Dumnezeu cu viaţa lor? O, câtă tristeţe pe Noi, ucenicule mare!

— O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne, îndemn la umilinţă şi la pocăinţă apoi, aceasta îi trebuie omului împietrit. Când omul n-are umilinţă, vine iconomia Ta şi îi aduce durere şi inimă tristă şi zdrobită ca să vadă el cât este el, cât de mult nu s-a sfiit el faţă în faţă cu Dumnezeu. La Tine vin cei ce vin să se vindece de dureri, Doamne, nu alţii vin. O, nimeni nu vine fiind sfânt, ci vine să se vindece de durerile cele pricinuite de păcatele lui, vine să facă tratament sfânt şi să se vindece apoi, dar dacă nu face conştiincios tratamentul cel scris de Tine, nu se vindecă cel ce vine, ci cade în stânga ca un nevindecat, şi îi trebuie apoi umilinţă şi pocăinţă, dacă vrea, dacă mai vrea.

O, cât se spală, cât se gătesc cu de toate cei ce merg spre păcătuire între ei! Un creştin care ştie de Dumnezeu nu se găteşte atât de mărunt, nu se găteşte frumos, nu-şi spală viaţa când vine să se unească cu Domnul, cu Duhul şi cu Trupul Său. Este scris pentru om să se cerceteze pe sine, să se spele bine, şi aşa să vină, căci cele dinăuntru ale omului sunt cele ce nu se văd şi sunt cele mai murdare, cele mai spurcate şi îl spurcă pe om, dar diavolul este dat de gol când se aşează pe alb, se vede şi nu se poate ascunde musca lui. Pe inima curată când se aşează duhurile zburătoare ale diavolului cel nevăzut, inima aceea nu ascunde musca cea vrăjmaşă, ci o scoate la lumină ca să fie judecată.

O, cum poate omul să scape de păcatele pe care le-a făcut şi de cele proaspete, Doamne? Un aşa om trebuie să aibă mereu inimioara tristă şi plânsă pentru păcatele lui, nu să se poarte ca unul care nu are păcate, o, nu, iar tristeţea aceasta îl doare în el, şi nu mai vine păcatul în cel îndurerat pentru păcat. Cei ce păcătuiesc sunt cei ce nu se sfiesc de Dumnezeu şi sunt cei ce se ascund de oameni cu păcatele lor. Cei ce păcătuiesc sunt cei ce învinuiesc pentru căderea lor, dar sunt şi altfel de păcătoşi, căci sluga aceea care Te-a rugat pentru vindecarea slugii sale Ţi-a spus Ţie, Doamne, că nu este vrednic să intri la el din pricina păcatelor lui, ci să trimiţi doar cuvântul Tău pe calea credinţei lui în Tine şi să se vindece sluga sa. O, aşa ar fi să spună cei ce cad de la Tine, nu să învinuiască în dreapta şi în stânga pentru căderea lor din Dumnezeu, pentru pieirea lor de lângă Tine, dar iată, nu este duh de umilinţă, îi este ruşine omului păcătos să se umilească şi să se ştie de umilinţa lui. O, ce mult ar trebui să se umilească toţi oamenii, Doamne! Toţi oamenii sunt păcătoşi şi au de ce să se umilească.

O, aşa cum păcatele vă umilesc atât de mult pe voi, tot aşa trebuie să vă umiliţi şi voi pentru păcatele voastre, oameni de pe pământ. Eu, Ioan Botezătorul, vă aduc acest cuvânt de umilinţă, iar umilinţei pentru păcat îi urmează pocăinţa. Aplecaţi-vă, aşadar, spre umilinţă în toată clipa, căci în toată clipa omul este osândit de păcatele lui trecute sau proaspete şi n-ar avea de ce să se arate el îngâmfat şi neumilit pentru păcat.

Grăirea duşmănoasă dintre om şi om este dovada păcătoşeniei omului. Numai omul păcătos este în stare de aşa ceva. O, cine-L vede măcar o dată pe Domnul şi are noroc să-i fie inima smerită întru aceasta, acela se umple apoi de duhul temerii de Dumnezeu şi nu se mai încântă cu alt gând sau purtare din care să-I lipsească Domnul Cel smerit, Domnul Cel blând cu inima, ci stă acesta cu frică numai în Domnul, făcând numai voia Lui în toate clipele, iubind şi veghind. Dar şi cel ce nu-L vede pe Domnul niciodată, ci doar Îl crede şi Îl simte prin toate cuvintele Lui ca şi cum L-ar vedea mereu pe El, şi unul ca acela poate trăi în duhul temerii de Dumnezeu în toată clipa, poate din pricina iubirii lui de Dumnezeu căpătată în dar prin credinţa lui.

Nu are nimic legat de duhul sfielii sfinte şi al temerii de Dumnezeu purtarea cea necuviincioasă a omului, forţa cuvântului rostit cu apăsare şi nervii dovediţi în sângele lui şi pe limba lui apoi. Toate nemulţumirile de la care omul izbucneşte în chip nesfios şi necuviincios, nu au nimic legat cu duhul temerii de Dumnezeu. Lipsa de sfială şi de temere de Dumnezeu sunt dovedite de grăirea cea multă a omului care grăieşte orice, dar tăcerea celor înţelepţi, împotriva acestui fel de vorbire, dovedeşte rodul care este în el de la Dumnezeu, căci vai celor ce se hrănesc din vorbiri de umplutură şi ale căror urechi şi suflete caută aceasta!

Duhul mângâierii, duhul darurilor sfinte, acestea trebuie să dovedească cei ce sunt ai Domnului cu lucrul lor, cu jertfa lor, o, Doamne. O, ce frumos, ce sfios m-am purtat eu înaintea Ta cu cele dinăuntru şi din afară ale mele, ce frumos şi ce credincios, Doamne! Să ia şi să înveţe fiii poporului Tău de azi, şi alţii să ia şi să înveţe apoi de la ei folosul cel pentru Tine al vieţii omului, căci cine stă cu Tine la lucrul Tău şi la cruce, Doamne, acela trăieşte pentru Tine, dar cine se trage în sine cu ale sale rele şi bune şi se dă de lângă Tine cu lucrul său cel pentru Tine, acela încetează să mai trăiască viaţa sa pentru Tine, ci trăieşte doar pentru sine apoi şi îşi poartă grijă de zilele lui, iar zilele Tale nu le mai trăieşte unul ca acela, şi vai unuia ca acela dacă-l prinde din urmă osânda necredinţei! Vai lui dacă ar fi pedepsit apoi cu căderea spre necredinţă faţă de lucrul Tău cel ceresc de azi cu poporul Tău de azi, căci la unii ne putem uita aşa dintre cei ce au fost şi nu mai sunt ai Tăi şi lângă Tine cu viaţa lor, o, Doamne.

Duhul mângâierii, duhul darurilor sfinte, în acestea să rămână poporul cuvântului Tău, Doamne. De la o margine la alta a pământului sunt plini toţi oamenii de pofta de păcat, dar poporul cuvântului Tău să fie plin de Dumnezeu, plin de Tine, Doamne, fiecare fiu al acestui popor şi să Te arate pe Tine mărturisindu-Te din el cu faţa Ta, cu viaţa Ta, cu lucrarea Ta, cu smerenia şi blândeţea Ta, cu iubirea Ta între ei numai pentru cei din cer, Doamne. Aşa daruri dau eu poporului Tău de azi în ziua mea de sobor între sfinţi, iar Ţie cinste şi laudă, Doamne, în cete-cete, noi, sfinţii Tăi. Amin.

— Slava Mea este cu voi şi peste voi, sfinţi iubiţi ai Mei, iar poporul cuvântului Meu o poartă peste pământ. Eu sunt purtat de heruvimi şi de poporul cuvântului Meu şi grăiesc peste pământ cuvântul Meu, iar el Mă împarte.

Curând, curând, voi sta la masă cu tine, popor al cuvântului Meu, că vin cu mama Mea Fecioară şi cu sărbătoarea ei şi voi grăi în ziua aceea cu neamul român, şi din mijlocul lui cu popoarele, căci cuvântul Îmi este lucrarea.

O, nu uitaţi să fiţi frumoşi, să fiţi voi cei frumoşi, fiilor. Diavolul cel vrăjmaş vă dă târcoale ca să nu fiţi voi frumoşii Mei prin toată armonia dintre voi, dintre Mine şi voi, dar voi vegheaţi să fiţi ai Mei, mereu ai Mei.

O, rămâneţi mereu, rămâneţi cu Mine mereu, mereu ai Mei, fiilor, că mult lucru sfânt avem de lucrat şi de aşezat pe pământ, o, fiilor. Amin, amin, amin.

11-09-2014